Tiana Schmidts este o artistă vizuală a cărei creație se află la intersecția dintre fragilitatea organică, natura fragmentară a memoriei și intimitatea detaliilor cotidiene adesea trecute cu vederea. Lucrând predominant pe hârtie, prin tușe sensibile de creion, cărbune și pensulă, ea pune accent pe „urma” fizică a materiei, evitând un realism rigid în favoarea unei picturalități încărcate de emoție. Prin alăturarea elementelor naturale – precum rădăcinile sau un simplu cotor de măr – compozițiile ei explorează modul neliniar în care reținem și transformăm amintirile. Profund marcată de experiențele interculturale și de vitalitatea scenei artistice din Brazilia, Tiana susține o artă deschisă, desprinsă de elitism, în care publicul este invitat într-un spațiu de contemplare. Pentru ea, fiecare lucrare reprezintă o arhivă vie a experienței umane, un pretext pentru reflecție și un dialog continuu cu privitorul.
În lucrările tale recente se simte o relație foarte atentă cu materia, cu fragilitatea formelor pe care le portretizezi, și cu un anumit tip de intimitate vizuală. Ce te atrage cel mai mult la acest mod de a construi imaginea în lucrările tale?
Pentru mine, este foarte importantă urma materialelor pe care le folosesc, dar și atenția acordată detaliilor aparent minore – aspecte ale vieții sau ale obiectelor care, de multe ori, trec neobservate. Atunci când aceste două direcții se întâlnesc, încerc să le redau pe hârtie prin picturalitate, prin urma pensulei, a creionului, a cărbunelui sau a altor materiale.
Nu urmăresc să aglomerez imaginea, ci mai degrabă să păstrez ceva din organicitatea, intimitatea și materialitatea obiectelor. Acesta este unul dintre obiectivele principale ale lucrărilor mele.
Compozițiile mele exprimă acest lucru printr-o anumită reținere față de un realism prea pronunțat, deși de cele mai multe ori se poate recunoaște ce formă este redată. Pentru mine este foarte important ca narațiunea imaginii și baza formei observate să devină personajul principal al lucrării.
Intimitatea și finețea despre care vorbești sunt câteodată contrazise de greutatea materialelor sau neordinea compoziției. Tocmai această tensiune mă interesează, pentru că ea poate reda caracterul fragmentat al minții și al memoriei prin care reținem doar anumite fragmente: o formă, o textură, o cromatică sau un sentiment evocat de obiectul reprezentat.
În timp, aceste fragmente nu rămân intacte. Ele sunt transformate de memorie și de experiență, devenind poate mai dominate de haos sau neclaritate.
Lucrările mele încearcă să redea tocmai această transformare: neliniaritatea naturii, a ființei și a procesului de observare, dar în același timp, cum spuneam, paradoxal și continuitatea culturală, istorică, a observației și a artei.
Lucrările tale, de exemplu Cotor, par să deschidă un spațiu foarte sensibil între organic, vulnerabilitate și corporalitate. Cum se nasc pentru tine aceste concepte și ce fel de adevăr cauți prin reprezentarea acestora?
Un răspuns mai drastic ar fi că nu caut un adevăr neapărat, ci caut să reprezint fețe ale adevărului. Mai degrabă diferite forme de expresie, de memorie, de sentiment, și care, în fapt, redau diversitatea și în același timp unicitatea, atât a naturii, cât și a omului.
Luând aceste subiecte, un cotor, fragmente de rădăcini, de flori și așa mai departe, le-am pus față în față cu elemente umane cum ar fi mușchiul sau pielea, și am urmărit să redau familiaritatea aceasta dintre ele și diferitele moduri în care pot fi regăsite pentru noi aceste sisteme și elemente mai aproape decât am crede.
Iar Cotor vorbește despre ceva ce urmăresc în mod special în practica mea artistică: atenția asupra elementelor sau momentelor vieții care sunt, poate, trecute cu vederea. Deci, un simplu cotor de măr, văzut recent pe o masă de cafea, devine în lucrarea mea un semn al evoluției și al trecerii timpului, fiind reprezentat abstract ca o clepsidră.
Iar, în esență, lucrările mele recente, cum bine ai menționat, urmăresc tocmai asta: familiaritatea și apropierea noastră de tot ce ne înconjoară. Prin faptul că le combin, le suprapun sau, uneori, dimpotrivă, le fragmentez, devine mai clar felul în care toate aceste observații se leagă între ele.
Scena culturală și arta contemporană sunt într-o continuă evoluție, e un progres care nu se oprește niciodată, iar în interviul pe care mi l-ai acordat la RAD, ai spus că “arta nu mai aparține unei elite, ci face parte tot mai mult din cultura vie a prezentului”. Cum privești tu această apropiere dintre artă și public și această continuitate a evoluției artei în spațiul contemporan?
Asta este o întrebare foarte bună. Bineînțeles că există nuanțe, în funcție de domeniul la care ne uităm, dar din propria mea experiență, să o numesc așa, dacă ne referim la arta vizuală, totul constă, din punctul meu de vedere, în schimbarea percepției asupra artei care s-a produs. Mi se pare că principala confruntare pe care publicul a avut-o, mai întâi cu arta modernă și apoi, în mod special, cu arta contemporană, a fost presiunea de a reuși să citească și să înțeleagă lucrarea. De multe ori, această relație nu a funcționat și a dus la o critică, aș spune uneori chiar generalizată, asupra artei contemporane: aceea că solicită prea mult din partea publicului și a interpretării lui. Asta în ciuda simplității aparente și a abstractizării extreme la care a ajuns uneori, mai ales în comparație cu ceea ce eram obișnuiți să considerăm artă „bună”.
Acum, arta contemporană a evoluat foarte mult către un dialog deschis, ceea ce, din punctul meu de vedere, facilitează relația publicului cu artistul și, implicit, cu lucrările. Este unul dintre lucrurile mele preferate la arta contemporană: faptul că suntem invitați, într-un mod atât de deschis, în universul artistului, în viziunile lui și în felul în care acesta își înțelege lucrările. Asta creează o atmosferă într-adevăr mult mai abordabilă și mai primitoare pentru toți cei implicați. Iar atunci mi se pare că devine și responsabilitatea noastră să creăm această apropiere prin spațiile de artă contemporană.
Dacă ne uităm la istoria artei, de exemplu la saloanele academiei, vedem cum lucrările acceptate și aprobate erau expuse foarte dens, cât mai apropiate una de cealaltă, pentru a fi văzute de public, în conformitate cu ierarhiile și criteriile academice ale epocii.
Iar până și în acest aspect pe care eu îl cercetez la momentul actual, ce reprezintă textele curatoriale pentru medierea între arta contemporană și public, ce reprezintă designul de expoziție, vedem că trendul actual este unul mult mai aerisit.
Am ajuns, într-un fel, la polul opus față de canoanele precedente artei moderne: un spațiu în care ai loc de contemplare, ai loc de încetinire în observarea artei și ai loc de dialog și de interpretare personală.
Vorbind acum și despre expoziții, cum a fost pentru tine participarea în cadrul ediției de anul acesta a expoziției Currents?
Am acceptat invitația la această expoziție cu mare drag, pentru că mi s-a părut, într-adevăr, o formă foarte originală de expoziție. Este un proiect artist-run din Rotterdam, Olanda, care anul acesta a ajuns deja la a opta ediție. Ce m-a atras foarte mult la acest proiect este faptul că are un format cu adevărat original.
A combinat arta vizuală cu performance-ul, cu teatrul și cu alte forme de expresie artistică, aducând împreună artiști care au dorit să participe la ediția respectivă, sub umbrela spațiului care ne-a găzduit anul acesta, Gemaal op Zuid.
Iar prin această combinație curatorială, să-i spun așa, de diferite forme de artă contemporană, proiectul a arătat tocmai unul dintre lucrurile pe care le admir foarte mult: continuitatea și legătura dintre formele de expresie și felul în care ele pot coexista sub aceeași umbrelă.
Și da, este ceva chiar inedit. Nu funcționează nici exclusiv ca expoziție temporară, nici ca târg de artă, nici doar ca spațiu de performance, ci mai degrabă ca o culminare a fragmentelor acestor discipline și practici, adunate într-un program foarte frumos curatoriat și planificat. Programul adună atât artiști diverși, cât și un public divers, sub aceeași idee și aceeași energie, ceea ce mi se pare foarte respectabil. Ediția de anul acesta a fost, într-adevăr, un mare succes și le mulțumesc organizatorilor.
Cât despre sentimentul pe care l-am avut văzând arta mea percepută într-un asemenea context, a fost foarte frumos de trăit faptul că majoritatea intereselor și întrebărilor publicului au fost legate de procesul meu: de povestea din spatele lucrării, de felul în care s-a ajuns la compoziția finală, de tehnica folosită și de întrebări legate de drumul către rezultat, mai degrabă decât de rezultatul în sine.
Mi-a plăcut foarte mult să discut cu oameni din zone foarte diferite, inclusiv cu mulți care nu avuseseră neapărat o legătură directă cu lumea artei.
A fost foarte îmbucurător să văd că identitatea mea vizuală și mesajul din spatele lucrărilor au ajuns la oameni într-un fel asemănător, chiar înainte să le prezint abordarea mea.
Eu evit, de obicei, să povestesc prea mult lucrarea în materie de mesaj sau de ce ar trebui să se înțeleagă din ea. Prefer să las interpretarea mai mult în grija privitorului. Și, deși multe elemente comune s-au regăsit în reacțiile publicului, au apărut și foarte multe perspective unice asupra lucrărilor mele, pe care eu nu le ignor niciodată. Le păstrez ca pe orice altă observație care poate deveni inspirație pentru lucrările mele: din realitate, din natură, din experiența vieții mele. În același fel, rămân și cu anumite perspective ale publicului, care, la rândul lor, pot contribui la viitoare lucrări.
Nu aș putea spune că o lucrare își atinge neapărat culminarea doar atunci când este adresată publicului. Într-un fel sunt de acord cu această idee, dar, în același timp, nu cred că este o necesitate. O lucrare poate exista la fel de autonom și fără această culminare prin aprecierea publicului. Am foarte multe lucrări care încă nu au fost expuse sau poate nu vor fi expuse niciodată, iar pentru mine asta nu le face cu nimic mai puțin valoroase decât pe cele pentru care am primit, să spunem, o formă de confirmare.
Nici nu îmi doresc ca toate lucrările mele să fie plăcute și nici nu mă aștept să fie apreciate în mod egal. Ar fi ipocrit din partea mea. Ce urmăresc eu este ca, atunci când privitorul se uită la o selecție curatorială a lucrărilor mele, măcar una dintre ele să stârnească ceva: un gând, un sentiment, o impresie. Pentru mine, asta face ca lucrarea să devină mai puțin efemeră – nu prin materialitatea ei, ci prin felul în care continuă să existe în mintea privitorului.
Mi-a plăcut foarte mult ce mi-ai povestit despre felul în care publicul poate influența o lucrare sau îi poate adăuga noi sensuri. Aș vrea să te întreb cum se schimbă percepția ta asupra propriilor lucrări între momentul în care ele există doar în atelier și momentul în care ajung în fața publicului?
Mai puțin se schimbă percepția asupra lucrării în sine, cât apar noi abordări și idei, inspirate de interpretările publicului.
Deci eu mereu voi simți pentru o lucrare încheiată același lucru pe care l-a reprezentat pentru mine la momentul creației ei. Pentru mine, procesul artistic și lucrările mele sunt, fiecare în parte, o reprezentare a unei anumite etape, părți sau trăiri din viața mea. Felul în care ele evoluează ulterior sau contextele diferite prin care trec nu schimbă această percepție originară. În schimb, îmi place foarte mult să rămân, cum spuneam, deschisă la interpretări și la felul în care se poate construi o poveste în jurul lucrărilor mele. Pentru că, urmărind să redau amintirea și percepțiile umane în lucrările mele, bineînțeles că îmi doresc să văd cum acest focus se regăsește și în mințile altor indivizi, nu doar în a mea. Pentru că fiecare om, uitându-se la o lucrare de-a mea, poate regăsi un fragment din ceva: o amintire personală, o referință culturală sau naturală, o asociere proprie și așa mai departe.
Astfel, pentru mine devine o colecție de viziuni și de interpretări pe care lucrările le pot aduna, care mă inspiră pe viitor, poate când voi vedea un subiect similar sau dimpotrivă total diferit. În acest fel se naște o nouă idee, cu o nouă interpretare pe care poate eu nu aș fi avut-o. Deci există această continuitate în viața mea și în realizările mele, între acest cumul de lucruri documentate, de experiențe trăite, de impresii care devin subiectul compoziției.
Știu că ai locuit în Brazilia pentru o perioadă, timp în care ai descoperit foarte multe lucruri interesante despre cultura de acolo. Cum te-a influențat această experiență și dacă poți să împărtășești cateva lucruri despre spațiul artistic pe care l-ai întâlnit acolo?
În mod cert, da. Aici trebuie să mă restrâng puțin, pentru că aș putea vorbi foarte mult, dar dacă ar fi să trag niște concluzii importante din trăirile pe care le-am avut, în mod special trăind în Brazilia, ar fi să reușesc să devin mai deschisă la noi moduri nu doar de a crea, ci și de a interacționa și a media arta și cultura, asta unu la mână, și, doi la mână, de a reuși să mă întorc cu aceste noi înțelegeri și, Doamne ajută, să reușesc să le aplic contextului nostru local.
La ce mă refer prin asta: un loc ca Brazilia vine cu riscul de a nu reuși să te întorci același om. Iar eu mi-am asumat acest risc și pot să confirm că asta a fost experiența pentru mine, și am reușit, cred eu, să transform acest proces într-o experiență productivă asupra vieții mele.
Arta și cultura pe care le-am trăit în Brazilia au reprezentat un moment de oarecare redirecționare, pe care inițial nu am știut cum să o aplic vieții mele cotidiene de aici, odată ce m-am întors. A fost foarte important să găsesc acea transformare între ce am trăit, ce am văzut, ce am reușit să adun din această cultură vibrantă și să reușesc să o transpun într-un mod productiv aici, în loc să o las să mă demoralizeze într-un fel asupra diferențelor de contexte.
Am abordat scena artei în Brazilia în mai multe feluri. Cea mai semnificativă, să-i spun așa, a fost într-adevăr lucrul cu copiii și cu instituțiile din favelă, în special în Morro da Providencia, cea mai veche favelă din Rio de Janeiro.
Nu m-a surprins deloc să văd cât de vibrantă este scena de artă locală, dar m-a impresionat foarte mult felul în care au reușit să își facă vocea auzită și prin inițiative cum ar fi Casa Amarela Providência, fondată de artistul JR și de fotograful Maurício Hora în 2009.
Am interacționat puțin și cu programul cotidian de acolo. Este un spațiu care funcționează, într-un fel, ca multe dintre spațiile cu care suntem obișnuiți aici, în România sau în arta europeană: există rezidențe, cursuri de artă, expoziții, mulți copii și mulți artiști talentați. În raport cu ei, mi-am propus să nu spun că le „dau o voce”, pentru că ei au deja tot ce le trebuie și au deja vocea necesară. Mai degrabă, îmi doresc să le ofer și lor, și nouă, conexiunea și accesul către diferite culturi și diferite moduri de a aborda arta.
Asta urmăresc să obțin prin viitoare proiecte, nu doar pe plan intercultural, ci și în general: mai multă accesibilitate și mai multă diversitate în artă. Iar comentariul meu asupra artei locale din Brazilia nu poate fi decât unul pozitiv. Ei sunt foarte mândri de artiștii locali și pe bună dreptate, iar modul în care abordează construirea unei expoziții și prezentarea lucrărilor nu le segmentează sub nicio formă.
Pentru ei, continuitatea istorică, dialogul dintre artiști, evoluția artei în propria țară, dar și influențele externe, toate aceste referințe încrucișate și dialoguri între artiști, subiecte și instituții sunt gândite, expuse, povestite și curatoriate împreună, ca elemente care se completează unele pe altele.
Pentru mine, asta a fost foarte admirabil de văzut, pentru că și eu urmăresc ideea unei arte autonome, în care lucrările pot exista și coexista cu anumite curente, stiluri sau alte lucrări în armonie. Ele nu trebuie neapărat să fie selectate într-un mod excesiv de restrictiv. Mi s-a părut că acolo accentul este mai puțin pus pe o linie tematică rigidă sau critică, ci mai mult pe felul în care arta, în diversitatea ei, se poate armoniza frumos.
Dacă ar fi să alegi un singur lucru pe care ți-ai dori ca publicul să îl simtă atunci când se întâlnește cu o lucrare de-a ta, care ar fi acela? Sau, privind mai larg, dacă ar fi să împărtășești un singur gând despre scena artei internaționale și despre felul în care te raportezi la ea, care ar fi acesta?
Mi-aș dori ca experiența lucrărilor mele asupra publicului să reprezinte pentru el măcar o parte din ceea ce reprezintă pentru mine. Și aici nu mă refer neapărat la motivul tematic, ci la motivația pe care mi-am construit-o în jurul artei mele.
Și anume, eu în lucrările mele urmăresc să am un soi de documentare a vieții, în multe cazuri a vieții mele personale, dar este inevitabil amestecată cu scena artei în care mă desfășor, cu experiențele interculturale pe care le trăiesc, și cu domeniul în care lucrez. Deci, revenind, urmăresc o documentare și o colecție a impresiilor asupra vieții.
Iar prin natura lucrărilor mele, cred că fiecare observator poate regăsi un fragment din propria minte, dintr-o amintire personală sau dintr-o referință legată de un element cultural, natural și așa mai departe.
Deci, pentru a simplifica această idee, lucrările sunt într-adevăr o reflexie a procesului meu de a gândi și de a trăi, dar motivația mea de a le reprezenta nu este strict egoistă, ci este de a aduce lumii în esență și oamenilor în vedere un alt mod de a se opri asupra acestor amintiri, sentimente și percepții diferite.
Lucrările mele urmăresc să nu pară neapărat terminate, ele sunt, de obicei, difuze în fundal, iar privitorul se poate concentra mai clar pe un anumit fragment sau pe o anumită secțiune abordată mai intens. Acest aspect invită la un moment de pauză și de reflecție asupra unor lucruri la care poate nu ne-am fi gândit că pot deveni importante, sau asupra unor lucruri care sunt importante pentru noi, dar pe care le uităm câteodată.
Iar într-un proces de a simți, de a comemora, de a colecționa și de a trăi, atât al meu, cât și al oamenilor, un proces atât de complex și de neliniar, sper ca lucrările mele să reprezinte, pentru fiecare, unul dintre acele momente ale existenței noastre.
Toate aceste aspecte le-am urmărit inițial prin practica mea proprie în arta vizuală, iar intre timp, prin noi inițiative pe care le construiesc, doresc sa le “traduc” pe scena artei naționale si internaționale prin forme de documentare, reinterpretare si diversificare.
