Julia Moraru este actriță, cu un parcurs format între scenă, film, modeling și lucrul cu adolescenții. În acest interviu vorbește despre actorie ca spațiu de siguranță, despre Victory of Art, despre energia spectacolului „El Muro”, experiența filmului „Alexandra”, proiectul „Opera Vie” și bucuria de a da mai departe ceea ce a primit, la rândul ei, în anii de formare.
Ce înseamnă actoria pentru tine, dincolo de profesie, de roluri și de scenă?
Actoria este, în primul rând, spațiul meu de siguranță, un spațiu pe care l-am descoperit încă de când eram mică. Aici am descoperit libertatea de a simți tot ceea ce, în viața reală, de multe ori îmi e teamă să arăt, libertatea de a-mi lăsa adevărata personalitate să existe.
Mai apoi, actoria a devenit pentru mine un nou mod de a observa întreaga lume care mă înconjura. Un mod de a vedea oamenii, de a-i studia, de a-i înțelege, tocmai pentru că teatrul vorbește despre adevărul uman din fiecare dintre noi. Ulterior, s-a transformat în profesie, lucru care nu poate decât să mă bucure, pentru că am norocul de a face în fiecare zi ceea ce iubesc cel mai mult.
Când ai simțit, pentru prima dată, că actoria nu este doar o pasiune, ci locul în care te regăsești cu adevărat?
Cu siguranță, în adolescență, când am descoperit trupa de teatru. Victory Of Art a însemnat pentru mine cea mai importantă și semnificativă perioadă din evoluția mea, atât ca artistă, cât și ca persoană. Cred că dorința mea de a cunoaște și de a munci, împreună cu încrederea și sprijinul pe care le-am simțit alături de îndrumătorii și profesorii mei, au dus, în cele din urmă, la conștientizarea faptului că sunt pe drumul cel bun și că tot ce fac mă reprezintă întru totul.
Pe lângă actorie, ești prezentă și în modeling, un spațiu în care expresia se construiește mai ales prin atitudine și comunicare nonverbală. Cum se întâlnesc, pentru tine, aceste două forme de expresie și ce simți că aduce modelingul în felul în care te construiești ca artistă?
Mereu am admirat femei precum Brigitte Bardot, Jane Fonda sau Cindy Crawford. Îmi plăcea să le văd în reviste când eram micuță și îmi imaginam că așa voi fi și eu când voi crește, tocmai de aceea am și ales, la un moment dat, să o iau pe drumul acesta. Ca să fiu sinceră, foarte mult succes nu am avut. Acum am ajuns la concluzia că îmi place mai mult să vorbesc decât să defilez. Fotografii încă iubesc să fac; îmi place atunci când o privire, un simplu gest, poziția corporală, un joc de lumini poate spune o întreagă poveste.
În El Muro (The Wall), intri într-un spectacol-manifest, foarte energic și foarte direct, care vorbește despre libertate, presiune și nevoia de a-ți găsi propria voce. Cum a fost pentru tine întâlnirea cu acest proiect și ce ai simțit că îți cere în mod diferit față de alte experiențe?
Vai, El Muro o să rămână mereu un spectacol foarte drag inimii mele! Paul Cimpoieru este un om și un artist extraordinar, care a creat un spațiu și o atmosferă de lucru în care nu îți era frică să simți, să trăiești, să te joci, să plângi, să creezi. Cred cu tărie că El Muro a reușit de fiecare dată să impresioneze oamenii din sală datorită lui Paul. Eram niște liceeni, niște adolescenți, care vorbeau despre teme precum război, zidurile dintre oameni, corupție, familii disfuncționale, putere – însă credeam foarte tare în ceea ce făceam și credeam foarte tare în echipa noastră. De fiecare dată când jucam, ne puneam tot sufletul și toată energia în acel spectacol, plecam transpirați acasă, nimeni nu juca cu jumătate de măsură.
În filmul Alexandra, unde o interpretezi pe Cristina, intri într-un alt tip de spațiu artistic, mult mai apropiat de cameră și de nuanțele mici. Cum ai trăit această experiență și ce ai descoperit despre tine în întâlnirea cu jocul pentru film?
Experiența mea cu filmul, în general, a fost una de „love/hate relationship”. De fiecare dată când mă vedeam jucând, aveam impresia că tot ce fac e prost, mult, fals, mă criticam foarte aspru – de aceea preferam să nu mă uit. Nu știu dacă am făcut sau nu o treabă bună în acel film, pentru că nu am vrut să mă văd nici până în ziua de astăzi. A fost clar o provocare pentru mine, eram foarte emoționată tocmai pentru că mă gândeam constant că sunt poate mult prea expresivă pentru cameră. Încă lucrăm la asta.
Ai făcut parte și din Opera Vie – Noaptea Muzeelor, un proiect al Operei Naționale București care a adus mii de oameni într-o experiență artistică itinerantă, foarte vie și foarte directă. Cum s-a trăit pentru tine o asemenea întâlnire cu publicul, într-un context atât de special?
Opera Vie a fost un proiect coordonat de Alexandru Nagy – un adevărat geniu și un mare îndrumător și exemplu pentru mine – și este unul dintre cele mai frumoase și distractive proiecte la care am participat. Reluam aceeași bucată la fiecare tur, cu mii și mii de oameni, iar și iar, ore în șir, până la ora 03:00 dimineața. Sunt foarte sinceră când spun că nu am fost deloc obosită la final. Mă simțeam ca într-o adevărată poveste, eram la fel de mirată precum erau și copiii care se uitau la noi, actorii.
Pe lângă actorie, există și această latură a ta de formator, prin Victory of Art. Ce înseamnă pentru tine să lucrezi cu cei mici și să îi însoțești în descoperirea expresiei și a încrederii în sine? În locul unde și tu ai fost cândva printre învățăcei.
Da, acum am ocazia să dau mai departe ceea ce și eu am învățat la rândul meu. Cel mai frumos lucru este că adolescenții nu vin doar ca să facă actorie. Ei vin cu foarte multe frici, timidități, măști, blocaje de care își doresc să scape. Consider că rolul meu ca profesor de actorie este să creez locul și să găsesc mijloacele prin care ei să aibă curajul să fie vulnerabili și autentici. Eu doar le arăt drumul și îi asigur că e în regulă să meargă în direcția aceea, de acolo ei au libertatea de a explora și de a călca cu încredere și curaj. E o mare onoare și îi sunt extraordinar de recunoscătoare Julietei Georoiu că pot face acest lucru chiar în locul în care eu am crescut și m-am dezvoltat ca artist.
Lucrul cu cei mici cere un alt tip de prezență și un alt tip de adevăr. Ce simți că înveți tu, la rândul tău, din această experiență?
E paradoxal cât de multe lucruri poți învăța tu în timp ce îi înveți pe ceilalți. Ceea ce îmi place la teatrul de adolescenți este că găsesc adevăruri scenice tocmai pentru că sunt foarte inocenți și încă nu s-au „rigidizat”. Au un curaj instinctiv pe care majoritatea adulților l-au pierdut. Când îi văd cum lucrează fără prejudecăți, fără filtre, fără cinism, îmi aduc aminte de Julia din liceu. Lucrul cu cei mici mă păstrează constant vie artistic și uman.
