Sursa: Instagram UNATC
Marți, 6 mai 2025, Aula Magna a Universității Politehnica din București a găzduit o reprezentație emoționantă a piesei de teatru „Cred că suntem singuri”, o piesă de teatru ce se bazează pe textul scris de dramaturga britanică Sally Abbott. Evenimentul a fost organizat în cadrul seriei de evenimente „Teatrul de Marți” și a reunit un public divers, dornic să exploreze teme profunde despre singurătate și evoluția relațiilor complexe.
„Cred că suntem singuri” este o lucrare contemporană care pune în lumină fragilitatea relațiilor umane și complexitatea interacțiunilor sociale. Piesa ne poartă prin momente de vulnerabilitate și introspecție, invitând spectatorii să reflecteze asupra propriilor experiențe de izolare și dorința de conexiune autentică. Regia și interpretarea actorilor au reușit să adâncească aceste teme, creând o atmosferă încărcată de emoție și sinceritate.
Sala Aula Magna a oferit un cadru deosebit pentru desfășurarea spectacolului. Lumina ambientală și decorurile impresionante au au contribuit la crearea unei atmosfere ce a adâncit temele spectacolului.. La finalul reprezentației, aplauzele și reacțiile călduroase ale spectatorilor au confirmat impactul profund pe care l-a avut acest spectacol.
Spectacolul face parte din seria de spectacole „Teatrul de Marți“, aceasta aducând în fața publicului în fiecare săptămână interpretări pline de profunzime din partea studențiilor Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale”. „Cred că suntem singuri” a fost mai mult decât o piesă de teatru; a fost o oportunitate de a reflecta împreună asupra condiției umane și a modului în care ne raportăm unii la alții.
Teodora Crișan – actriță
Sabin Codreanu:
Spectacolul din seara aceasta este unul emoționant în sine, care ajunge la public și trezește anumite emoții și amintiri. Cum a fost pentru tine să joci în acest spectacol?
Teodora Crișan:
Este un spectacol destul de dificil și pentru noi, în procesul de creație. A fost o perioadă foarte delicată și dificilă pentru fiecare dintre cei din distribuție, pentru că fiecare ne-am regăsit, mai mult sau mai puțin, într-una dintre situații. Sunt subiecte grele. Vorbesc acum din perspectiva personajului meu, care trece printr-o boală gravă și are un final nefericit, din păcate. Dar ceea ce pot spune despre personajul meu și despre toate relațiile în care este implicat, este că ne învață, încă o dată, să ne bucurăm de viață, să trăim la maximum și să prețuim fiecare clipă ca și cum ar fi ultima. Să ne bucurăm de cei dragi, să le spunem că îi iubim, pentru că, uneori, cuvintele chiar sunt importante. Dar, mai mult decât cuvintele, faptele sunt cele care contează cu adevărat.
Sabin Codreanu:
Așa cum ai spus și tu, spectacolul arată practic evoluția unui personaj și evoluția în timp a unor aspecte emoționante. Multe filme au ilustrat acest lucru de-a lungul timpului, dar aici e ceva diferit. Ce te-a fascinat cel mai mult la textul piesei de teatru?
Teodora Crișan:
Ce m-a fascinat cel mai mult a fost lipsa empatiei – sau, mai bine zis, ideea că noi credem că nu există empatie – și faptul că nu știm cum să cerem iubirea de care avem nevoie. Ce am învățat din text este să vorbim, să verbalizăm și să exprimăm tot ceea ce simțim – lucrurile de care avem nevoie, lucrurile care ne fac să fim mai buni, atât pentru ceilalți, cât și pentru noi înșine.
Sabin Codreanu:
Și cum a fost procesul de lucru? Cum au fost repetițiile, efectiv munca voastră de dinaintea a ceea ce am văzut mai devreme?
Teodora Crișan:
A fost un proces destul de anevoios din anumite cauze. S-a luat și o pauză în procesul de creație. Dar lucrul cu ceilalți a fost desăvârșit, pentru că veneam cu foarte mult entuziasm la repetiții. Fiecare venea cu fragilitatea, vulnerabilitatea și deschiderea necesare pentru proiectul ăsta, iar asta a ajutat enorm de mult.
Alexia Mocănescu – actriță
Sabin Codreanu: Spectacolul are un mesaj psihologic și mesajul este transmis prin personajele care sunt prezentate într-o oarecare evoluție, fiecare în stilul lui propriu. Cum este spectacolul din perspectiva voastră, a actorilor? Cum a fost procesul de creație și dacă momentele dificile din spectacol v-au pus, poate, chiar în dificultate uneori?
Alexia Mocănescu: Ca de obicei, am început cu lecturi. Am vorbit pe text cu regizoarea, cu Diana Păcurar, ca să înțelegem foarte bine ce vrem să spunem când vrem să spunem, după care am început să ne ridicăm, să lucrăm cu partenerul, să improvizăm. Aici, încercam diferite lucruri pe care ni le propunea regizoarea noastră, după care, foarte târziu, am primit și decorul și să zicem că asta a fost o dificultate mare pentru noi, pentru că, ai văzut, este un decor mai altfel, să jucăm în schela asta neagră și pentru noi a fost puțin mai greu să adaptăm, după ce repetasem scenele în sală, în schelă, adică fiecare în spațiu lui, că, după cum s-a observat, fiecare jucăm într-un spațiu de pe schelă. Și asta a fost mai greu pentru noi… Și, cumva, să ne asigurăm că transmitem totul publicului, de unde suntem.
Sabin Codreanu: La final, fără a da spoilere, dacă este un mesaj, pentru cei care n-au văzut piesa. Cam despre ce este vorba, la ce să se aștepte când o vor vedea.
Alexia Mocănescu: Mie mi se pare că este un spectacol despre familie și despre înstrăinare, deoarece scriitoarea Sally Abbott a scris-o în timpul pandemiei, când se simțea foarte singură, foarte captivă și fără nimeni… Știi că toți stăteam în compartimentele noastre… Și atunci ea a simțit să scrie textul ăsta despre singurătate și despre cum uităm să vorbim unii cu alții, cum uităm să ne spunem ce avem pe suflet și să mai formăm conexiuni între noi. Este o reconciliere la sfârșit între toate personajele și, cumva, toate personajele ajung să își găsească liniștea și, de fapt, ceea ce căutau ei în tot drumul era o altă persoană, pe care să se bazeze și care să fie alături de ei. Și cred că asta se transmite și prin decorul nostru, care ne compartimentează pe fiecare și, la sfârșit, după cum ai văzut, ne întâlnim…
Victoria Moraru – actriță
Sabin Codreanu:
Știm că inițiativa „Teatrul de Marți”, organizată de UNATC la Aula Magna a Politehnicii este foarte apreciată. Cum a fost relația actori-public în seara aceasta?
Victoria Moraru:
Am mai jucat acest spectacol și pot spune că, și data trecută, și acum, publicul a fost foarte receptiv. Oamenii care vin la teatru au o mare dorință de a vedea povești, de a cunoaște actori aflați la început de drum și au foarte multe reacții. Acest lucru ne ajută și ne bucură. Am observat că, în sală, nu erau doar studenți, ci oameni de toate vârstele, iar pentru noi asta este o bucurie, pentru că vedem reacții diverse, iar asta înseamnă că ajungem la ei.
Sabin Codreanu:
Impresiile publicului au fost pozitive și aceștia chiar au mărturisit că spectacolul le-a stimulat imaginația și că unii dintre ei chiar au fost emoționați până la lacrimi. Poți să ne spui câteva cuvinte despre spectacolul acesta?
Victoria Moraru:
Spectacolul se numește „Cred că suntem singuri” și este bazat pe un text de Sally Abbott. Este despre oameni care trăiesc singurătatea în moduri diferite – în relații de frate-soră, soră-soră sau în relații romantice. Știm că este emoționant, deoarece am observat reacții de acest tip încă de la premieră și ne bucurăm că reușim să ajungem la public. Fiind vorba despre singurătate, cred că fiecare om s-a simțit cel puțin o dată în viață singur, și într-adevăr, este un sentiment regretabil.
Sabin Codreanu:
Cum reușiți să ajungeți la public cu fiecare spectacol, să transmiteți aceste emoții și să creați un impact psihologic în viața celor care vă urmăresc?
Victoria Moraru:
Cred că totul ține de text, care este extrem de bine scris. Textul ne ajută mult, chiar și în zilele în care nu avem multă energie sau în cele, în care dimpotrivă, avem mai multă energie. Ne bazăm foarte mult pe text și pe faptul că avem o echipă minunată, cu care am repetat mult. Ne sprijinim unii pe alții. Nu știi niciodată ce zi vei avea, dar știi că lângă tine este mereu colegul tău, și tu ești acolo pentru el. Acesta este sprijinul nostru principal.
