„Casa de la țară” este un spectacol de teatru pus in scena după cartea cu același nume scrisă de Donald Margulies. Regia spectacolului este semnata de Claudiu Goga, șcenografia apartinand Corinei Grămoşteanu. Spectacolul pune în evidență relațiile existente intr-o familie de actori.
Premiera mondială a piesei a avut loc în 2014, pe Broadway, la „Samuel J. Friedman Theatre”, fiind o producție a Manhattan Theatre Club. Tema principală a operei este punerea în lumină a provocărilor ce apar în viața personală a unei familii de actori americani.
Simetria incipit-final este realizată de reflectorul ce deschide, respectiv închide tumultul unei veri, inițial liniștite, pretrecute la casa de vacanță. La început, lumina reflectorului încearcă să găsească liniștea unei veri petrecute în mediul rural din Statele Unite, lipsa găsirii acesteia permițând, fără milă, avalanșa unui șir de scandaluri și certuri ce vor avea loc lângă micul oraș Williamstown. Lucrurile iau o întorsătură neașteptată atunci când Michael Astor, un faimos actor, ajunge să locuiască la casa de vacanță, venirea sa fiind una neașteptată. Reuniți sub același acoperiș, între personaje se iscă numeroase conflicte, atât personale, cât și profesionale, se regăsesc iubiri din tinerețe, ce acum devin imposibile, gelozia deteriorând, pas cu pas, relațiile dintre personaje.
De asemenea, gradul de realizare profesională este unul dintre motivele care creează conflicte în cadrul familiei, lipsa de susținere din partea celor consacrați fiind invocată de unii membri ai familiei. Există la un moment dat în piesa o discuție despre casele ce valorează milioane de dolari punându-se întrebarea dacă acest lucru reflectă nivelul de împlinire personală, sau poate chiar opusul, si anume, creează o senzație de lipsă a progresului, a faptului că împlinirea visului deținerii unei astfel de case nu mai aduce bucuria așteptată din cauza neîmplinirii vieții sentimentale. Se poate observa că acest aspect are reflexii în decor, mobilierul „casei de la țară” fiind unul aflat într-o relație antitetică. Scaunele și masa din sufragerie sugerează decorul unei case moderne prin design-ul contemporan, în timp ce mobilierul living-ului este unul învechit, incomod, fiind departe de cel al unei familii de actori americani celebri.
Si dacă tot am adus în discuție contrastul, amintim și relațiile dintre generații: limbajul, comportamentul și personalitatea lui Susie, toate în interpretarea remarcabilă a Cătălinei Mihai. Acestea sunt cu totul diferite de cele ale bunicii sale, Anna Patterson, rol interpretat magistral de Maia Morgenstern. Astfel, sunt prezentate cu măiestrie genuri comportamentale diferite. Prin urmare, Margulies pune in evidență o tragicomedie cehoviană (cu trimitere la opere precum „Pescărușul”), cu personaje schițate cu personalități contrastante, cu o carismă unică, și ironizate prin portretizarea relațiilor interfamiliale.
Cum ați reușit să intrați atât de bine în pielea personajului și dacă este un aspect din viața personală sau dintr-un alt rol care v-a ajutat să să transmiteți emoțiile acestea?
“Sunt bucuroasă, sunt emoționată și profund recunoscătoare în legătură cu tot ceea ce îmi spuneți dacă a ajuns la inima și mai ales la mintea spectatorilor noștri pe care îi dorim cât mai numeroși și cât mai diverși, din medii cât mai diverse. După cum bine știți, ați observant și întăresc și eu încă o dată faptul că acest spectacol, această piesă, acest text, această abordare, „Casa de la țară” a lui Margulies este un tribut, un adânc, profund si plin de iubire omagiu la adresa operei lui Cehov. Este profundă cunoaștere, un atașament, o dragoste profundă, este o declarație de iubire și de respect față de tot ce ne învață, ne lasă moștenire și ne pune pe gânduri în teatrul lui Cehov: relațiile de familie, relațiile mamă-fiu, mamă-fiică neîmplinite, prelungite într-o epocă, dezbinări în familie. Nevoia de dragoste maternă este una reală, profundă și sinceră și traversează acest text. Eu nu mă identific cu niciun personaj pe care l-am jucat, aceasta nu este preocuparea mea, insă ma identific cu a transmite către publicul spectator simțăminte, dureri, posibile situații în care se pot cunoaște, se pot transpare conflicte, deznodăminte. În spectacolul nostru, Eliott nu moare, nu se împușcă, nu se sinucide, așa cum știm că se întâmplă în „Pescărușul”. Deși târziu, pe undeva rămâne un fir de speranță, de vibrație. Viața continuă, cu bune și cu rele, și cu foarte rele, și cu acceptări si neacceptări.”
(Sursa foro: Joe Mabel sub licență CC-BY-SA 4.0)
