Într-un peisaj cinematografic în care se vorbește adesea despre o ruptură între filmul de autor și public, Toma Enache propune o altă realitate: aceea a întâlnirii.
Filmele sale, construite independent și asumate până la capăt, au reușit să creeze o legătură profundă cu spectatorii, fără să piardă rigoarea și recunoașterea festivalieră. De la Nu sunt faimos, dar sunt aromân până la Enescu, jupuit de viu, parcursul său este unul rar: un cinema personal care nu se izolează, ci comunică.
Am stat de vorbă despre identitate, memorie și despre acel spațiu fragil în care filmul devine, în același timp, mărturisire și întâlnire.
Ați traversat mai multe forme de expresie: teatrul, poezia și filmul. Cum s-au așezat toate aceste direcții în felul în care priviți astăzi povestea, personajul și adevărul artistic?
Pentru mine, aceste forme nu au fost niciodată separate, ci etape ale aceleiași căutări. Poezia m-a învățat esența – să spun mult în puțin, să caut adevărul dincolo de aparență. Teatrul m-a disciplinat, mi-a dat rigoare și respectul pentru construcție și pentru actor. Iar filmul le-a adunat pe toate și mi-a oferit libertatea de a construi un univers complet.
Astăzi, povestea și personajul nu mai sunt simple instrumente, ci organisme vii, care trebuie să respire adevăr. Adevărul artistic nu vine din efect, ci din sinceritate.
Debutul dumneavoastră în cinema, „Nu sunt faimos, dar sunt aromân”, a fost mai mult decât un prim film. Cum priviți astăzi acel început și ce a însemnat pentru dumneavoastră, ca artist și ca om?
Nu sunt faimos, dar sunt aromân a fost mai mult decât un debut – a fost o declarație de identitate.
Nu am pornit cu gândul de a face istorie, ci cu nevoia profundă de a spune o poveste care mă definește. A fost un act de asumare – ca artist și ca om. Am simțit că dau voce unei limbi și unei culturi care, de multe ori, rămân în umbră.
Ați spus că trecerea de la teatru la film a fost „surprinzător de naturală”. Ce v-a oferit filmul și ce a rămas din teatru?
Filmului îi datorez intimitatea. Camera poate surprinde ceea ce scena nu poate – o vibrație fină, o ezitare, un adevăr nerostit. În film, tăcerea devine uneori mai puternică decât cuvântul.
Dar teatrul nu m-a părăsit niciodată. Rigoarea lui, construcția relațiilor, respectul pentru ritm rămân fundamentale. Dacă filmul mi-a dat libertate, teatrul mi-a dat structură.
Multe dintre proiectele dumneavoastră au fost realizate independent. Ce înseamnă, în concret, această independență și cum v-a modelat ea felul de a face cinema?
Independența înseamnă libertate totală, dar și responsabilitate totală. Mi-a permis să aleg teme dificile și să nu negociez adevărul artistic.
În același timp, m-a format ca cineast complet. Filmele nu sunt doar realizate – sunt câștigate.
„Între chin și amin”, inspirat de Experimentul Pitești, este unul dintre cele mai dificile și tulburătoare proiecte ale dumneavoastră. Cum ați trăit întâlnirea cu această poveste și ce a însemnat să o duceți pe ecran?
Între chin și amin a fost unul dintre cele mai dificile proiecte ale mele.
Astăzi, filmul a ajuns la 53 de premii internaționale, ceea ce arată că o poveste extrem de dureroasă poate deveni universală atunci când este spusă cu sinceritate.
Provocarea a fost să nu trădez realitatea – nici prin esteticizare, nici prin exces.
„Enescu, jupuit de viu” a avut un parcurs aparte, atât în raport cu publicul, cât și în circuitul internațional. Cum priviți succesul acestui film și ce a însemnat pentru dumneavoastră momentul de la Salle Cortot?
Enescu, jupuit de viu este, poate, cel mai personal film al meu.
Parcursul său internațional este remarcabil și continuă. Urmează prezentarea la Livadeia, unde filmul este nominalizat și ar putea aduce premiul internațional cu numărul 60.
Un aspect important este că filmul nu a fost înscris în nicio competiție sau festival din România și, totuși, și-a găsit drumul în lume.
Toate filmele mele au avut o legătură profundă cu publicul. Nu au fost doar proiecții, ci întâlniri reale. Și, în același timp, au fost recunoscute în festivaluri internaționale.
Cred că această separare între film de autor și film de public este falsă. Dacă o poveste este spusă cu adevăr, ea ajunge la ambele.
Momentul de la Salle Cortot a concentrat această emoție.
Sala aparține École Normale de Musique de Paris, fondată de Alfred Cortot, prieten apropiat al lui George Enescu.
La intrare, busturile lui Enescu, Cortot și Dinu Lipatti creează senzația unei memorii vii.
Publicul era așezat la o coadă care părea nesfârșită.
Înainte de proiecție, Régis Pasquier, care l-a cunoscut pe Enescu în copilărie, a vorbit despre el și a cântat.
A fost o continuitate vie. Pentru câteva clipe, timpul s-a suspendat.
Am simțit atunci că Enescu nu aparține trecutului.
Există un proiect de suflet sau simțiți că toate filmele fac parte din aceeași nevoie profundă de a recupera identitate, memorie și adevăr?
Nu pot alege unul singur. Toate sunt forme ale aceleiași nevoi: de a recupera identitate, memorie, adevăr.
Nu fac doar filme. Fac mărturisiri.
