Julieta Georoiu a construit, prin Victory of Art, nu doar un proiect artistic, ci o comunitate vie în care copii și adolescenți își descoperă vocea, curajul și libertatea de expresie. Actriță, pedagog și creator de universuri artistice, vorbește în acest interviu despre sens, formare, generații și emoția de a transforma vieți prin artă.
Ați reușit să construiți, prin Victory of Art, nu doar un proiect artistic, ci un adevărat univers în care foarte mulți tineri au prins curaj, voce și încredere. Cum s-a născut această nevoie de a crea un astfel de spațiu și ce a însemnat pentru dumneavoastră începutul acestui drum?
Mă bucur enorm când oamenii își dau seama că nu mi-am dorit să construiesc doar un proiect artistic, ci un adevărat univers în care foarte mulți copii și tineri au prins curaj, voce și încredere. Încă din copilărie, îmi plăcea să coordonez spectacole cu verișorii mei la țară, la bunici, sau cu prietenii în spatele blocului. În clasa a VII-a, profesorii mi-au dat să organizez chiar un mare eveniment al școlii, care includea și spectacol de teatru. În anul I de facultate, fără să aleg conștient, eram pusă să repet cu colegii mei, să le coordonez scenele. Apoi, tot în anul I, am pregătit o fată pentru admitere, care a și intrat la UNATC în anul respectiv. Atunci mi-am dat seama că am și această abilitate, această înclinație către pedagogie. Nu era un plan, dar era ceva foarte natural pentru mine. La doi-trei ani după ce am terminat facultatea, visul meu a devenit foarte clar: să deschid o școală de actorie, un hub de creație. Un loc în care copiii și adolescenții să prindă glas, să se dezvolte și să se simtă liberi să se exprime. Începutul a însemnat multă muncă, dar mai ales credință. Iar astăzi, privind în urmă, mă emoționează faptul că nu doar că visul s-a împlinit, ci realitatea a depășit cu mult ceea ce îmi imaginam atunci.
„Dacă noi ne iubim” este un proiect foarte frumos și foarte special, imaginat de dumneavoastră și construit alături de adolescenți, pe muzica trupei Holograf. Ce înseamnă pentru dumneavoastră acest musical și de ce simțiți că a ajuns atât de aproape de public?
„Dacă noi ne iubim” este un proiect foarte aproape de sufletul meu, pentru că vorbește despre temele esențiale: iubire, viață, moarte, sens, fragilitate. Și mai ales despre faptul că iubirea învinge. Că iubirea poate trece peste orice obstacol. Este, în același timp, primul musical „Generation Fusion” din România. Muzica trupei Holograf este ascultată de părinți și de bunici, dar a fost reorchestrată astfel încât adolescenții de astăzi să se regăsească în ea. Practic, creează o punte între generații. Cred că publicul simte asta. Simte sinceritatea, simte adevărul din spectacol. Nu este doar un produs artistic, este o experiență emoțională reală.
Dincolo de spectacole și premiere, ați clădit în timp o comunitate artistică vie. Ce vă emoționează cel mai mult atunci când priviți la tot ce a devenit astăzi Victory of Art?
Mă emoționează pentru că tot ce am visat atunci, la început, a crescut ca un bulgăre cu sclipici. Și nu doar că a ajuns la nivelul visului meu de atunci, ci l-a depășit. Mă emoționează când văd sute de copii și adolescenți împreună. Am senzația că se cunosc toți între ei, dar de fapt sunt generații diferite. Unii sunt deja actori consacrați, alții sunt la început de drum, și totuși toți au trecut prin același loc. E ca un vis… dar nu un vis care a devenit realitate, ci realitatea a depășit visul. Și cred că asta este cea mai mare emoție. Și, dincolo de toate, mă emoționează transformarea. Faptul că văd copii care vin timizi, nesiguri, și în timp devin oameni asumați, curajoși, cu o voce clară. Iar pentru mine, asta este poate cea mai mare reușită: nu spectacolele, ci oamenii care au curajul să fie ei înșiși, fără frici, fără filtre.
Există, dintre toate proiectele dumneavoastră, unul pe care îl simțiți în mod aparte ca fiind un proiect de suflet? Și ce anume îl face să ocupe un loc atât de special în inima dumneavoastră?
Fiecare proiect e special și e o bucată din sufletul meu. Dar există un proiect cu totul și cu totul aparte pentru mine: spectacolul „Șantaj”. Pentru că sunt pe scenă cu foștii mei elevi, pe care îi știu de când erau mici și aveau vise mari. Și pentru că a fost prima oară în viață când am jucat pe scenă alături de fiul meu, Petru Cristian Georoiu. Și cred că nu există emoție mai mare decât aceasta. Petru este un actor sensibil, profund, cu o capacitate reală de a trăi și de a transmite. Pentru mine, întâlnirea cu el pe scenă nu a fost doar profesională, a fost una profund personală. A fost un moment în care s-au întâlnit toate planurile: viața, maternitatea, profesia, destinul. „Șantaj” nu este doar un spectacol. Este o întâlnire. Și, pentru mine, va rămâne mereu unul dintre cele mai puternice momente din viața mea.
„Strigătul Libertății” aduce împreună memoria Revoluției, fragilitatea unei povești de iubire și întrebarea, foarte actuală, despre cât valorează libertatea astăzi. Cum a fost pentru dumneavoastră întâlnirea cu acest spectacol?
„Strigătul Libertății” a fost o întâlnire foarte puternică. Este un spectacol care nu te lasă să rămâi indiferent. M-a pus față în față cu întrebări reale: ce înseamnă libertatea astăzi? cât de ușor uităm? cât de fragili suntem, de fapt? În același timp, este și o poveste de iubire, iar această combinație între istorie, emoție și prezent îl face foarte viu. Pentru mine a fost un proces intens, nu doar artistic, ci și personal. Pe scenă sunt profesori din VA, actori consacrați, foști elevi Victory of Art și actualii elevi VA. Toate generațiile VA împreună, strigând despre libertate.
De peste 20 de ani, vă dedicați și formării tinerelor generații. Ce înseamnă pentru dumneavoastră această latură a parcursului artistic și ce simțiți că v-a oferit, la rândul ei, în toți acești ani?
Pedagogia nu a fost un plan inițial, dar a devenit repede una dintre cele mai importante părți ale vieții mele. Ador pedagogia. Iubesc și a fi actriță, dar pedagogia mă împlinește profesional 100%. M-a învățat să ascult, să am răbdare, să înțeleg oamenii dincolo de aparențe. Și, paradoxal, m-a ajutat enorm și ca actriță, dar mai ales ca om. Mereu spun că eu nu o să îmbătrânesc niciodată pentru că lucrul cu tinerii te ține viu, actual, conectat la prezent. Te ține sincer. Nu ai voie să minți, nu ai voie să trișezi. Ei simt tot. Și asta te obligă să fii mereu prezent, aici și acum.
Privind astăzi la tot acest parcurs — actorie, spectacole, musicaluri, Victory of Art — ce simțiți că v-a dăruit cel mai frumos această călătorie artistică?
Cred că cel mai frumos lucru pe care mi l-a dăruit această călătorie este sensul. Mereu mi-am dorit să fac lucruri mari. Faptul că știu că ceea ce fac schimbă ceva în oameni. Că las o urmă pe pământ dincolo doar de simpla mea existență. Că nu este doar despre spectacole sau aplauze, ci despre vieți care se transformă. Și, poate cel mai important, despre faptul că am reușit să creez un loc în care oamenii se pot întâlni între ei, dar mai ales ei cu ei înșiși.
Festivalul Internațional de Teatru al Adolescenților Victory of Art a ajuns la ediția a XI-a și continuă să crească. Ce înseamnă acest festival pentru dumneavoastră și pentru tinerii care participă?
Festivalul este, pentru mine, o extensie firească a tot ceea ce înseamnă Victory of Art. Este locul în care adolescenții nu doar joacă, ci se întâlnesc, se descoperă, se inspiră unii pe alții. Este un spațiu de libertate, de exprimare, dar și de confruntare cu propriile limite. Pentru mulți dintre ei, este prima întâlnire cu o scenă profesionistă, cu un public real, cu emoția adevărată. Și acel moment poate schimba un drum. Pentru mine, festivalul înseamnă comunitate. Înseamnă viitor. Și înseamnă confirmarea că ceea ce facem are sens. Ador vibe-ul, energia, bucuria acestor zile în care totul devine viu.
Dacă ar fi să transmiteți un mesaj tinerilor care își caută drumul, dar nu au încă încredere în ei, care ar fi acela?
Le-aș spune să nu renunțe la ei. Să aibă curajul să fie diferiți, să nu caute validare în exterior înainte de a o găsi în interior. Și să înțeleagă că drumul nu este niciodată liniar. Încrederea nu vine dintr-o dată. Se construiește. Prin muncă, prin eșecuri, prin reveniri. Dar, dacă rămân sinceri cu ei înșiși, vor ajunge exact acolo unde trebuie. Și să aibă un vis, indiferent care este el, și să nu renunțe niciodată la visul lor. Nimeni nu trăiește viața în locul lor. Așa că au responsabilitatea și libertatea de a-și construi propriul drum.
