Cezara Munteanu este actriță, cu un parcurs construit între film, teatru, televiziune și proiecte independente. Formată încă din copilărie într-un ritm artistic intens, și-a conturat drumul prin muncă, sensibilitate și o nevoie constantă de explorare. De-a lungul timpului, și-a păstrat aceeași deschidere către forme diferite de expresie, fără să piardă sinceritatea și adevărul care o definesc ca artist. Dincolo de scenă și de ecran, este și content creator, împărtășind fragmente din viața sa, din proiectele care o definesc și din pasiunea pentru călătorie.
Ai construit un parcurs artistic care trece firesc prin film, scurtmetraj, teatru, televiziune și proiecte independente. Cum s-au așezat toate aceste experiențe în identitatea ta de artist și ce simți că a rămas esențial, indiferent de forma în care te exprimi?
Parcursul meu artistic s-a construit foarte firesc, dintr-o nevoie continuă de a explora și de a rămâne în mișcare. Încă din copilărie am fost obișnuită cu un ritm intens, de la 7 ani am studiat la liceul de artă din Botoșani, unde, pe lângă orele obișnuite, făceam pian, canto, teorie muzicală. Eram mereu implicată în multe activități, iar acest ritm a devenit, în timp, un mod de viață.
Mai târziu, energia asta s-a transferat natural în profesie. Trecerea de la teatru la film sau la alte proiecte nu a fost niciodată o sursă de oboseală, ci, dimpotrivă, o formă de reset. Dacă oboseam la repetiții, filmarea venea cu un suflu nou și o luam de la capăt cu entuziasm. Apoi, când se termina filmarea, simțeam nevoia să studiez, să citesc, să merg mai departe. A fost mereu un ritm alert, dar unul care m-a hrănit, nu m-a consumat.
Chiar și în zilele foarte lungi, începute la 5 dimineața și încheiate după 12-13 ore de muncă, simt că îmi trăiesc viața în cel mai frumos mod posibil. Faptul că fac această meserie cu toată inima face ca oboseala să treacă în plan secund.
Cred că tocmai din această plăcere sinceră de a face ceea ce fac am ajuns să fiu implicată în proiecte atât de diverse. Nu a fost niciodată despre a face mai mult, ci despre a face cu sens.
Indiferent de forma în care mă exprim, ceea ce rămâne esențial pentru mine este sinceritatea. Sinceritatea cu care mă apropii de fiecare rol, pasiunea și respectul față de meserie și seriozitatea cu care tratez fiecare proiect. Astea sunt lucrurile care mă definesc, dincolo de orice context.
Privind înapoi la anii de formare și la primele tale întâlniri cu scena, care au fost experiențele ce te-au modelat cel mai profund și au contribuit în a deveni ceea ce ești astăzi?
Primele mele întâlniri cu scena au fost încă de la o vârstă foarte fragedă. Mama mea, care este o artistă în suflet, ne-a insuflat această iubire pentru artă încă de mici. De la 3-4 ani nu doar că dansam, ci și cântam pe scenă, făceam parte din trupe și mergeam la competiții, așa că prezența în lumina reflectoarelor a devenit foarte devreme ceva firesc pentru mine.
Mai târziu, când am ajuns la liceu și am intrat în trupa de teatru, scena nu mai era un teritoriu necunoscut, ci un spațiu în care mă simțeam deja în largul meu. Toate experiențele care au urmat, de la acei primi pași până la facultatea de actorie, au contribuit profund la formarea mea, atât ca om, cât și ca artist.
Un moment definitoriu pentru mine a fost întâlnirea cu actrița Lenuș Teodora Moraru, coordonatoarea trupei de teatru din Botoșani. Ea a fost primul om care m-a introdus cu adevărat în lumea teatrului și de la care am învățat ce înseamnă respectul față de această meserie. M-a ajutat să mă descopăr, să mă dezvolt și a pus bazele cele mai importante pentru drumul meu artistic.
Ulterior, aceste baze s-au consolidat și s-au nuanțat în anii de studiu la UNATC „I.L. Caragiale”, atât la licență, cât și la master, prin întâlnirile cu profesorii și prin toate experiențele care au venit la pachet cu această perioadă. Privind înapoi, îmi dau seama că fiecare etapă, fiecare întâlnire și fiecare experiență au avut un rol esențial în a mă modela și în a mă aduce în punctul în care sunt astăzi.
Ai lucrat în proiecte foarte diferite ca ton și atmosferă. Ce te atrage, înainte de toate, la un rol: povestea, emoția, fragilitatea personajului sau provocarea de a merge într-o zonă nouă?
Cred că, înainte de toate, ceea ce mă atrage la un rol este fragilitatea personajului și emoția pe care o transmite, povestea lui, dar și provocarea de a explora ceva nou. Din joacă vine adevărul în meseria asta.
Stanislavski spunea că trebuie să construiești o viață interioară a personajului, bazată pe adevăr și pe trăire autentică, nu doar pe replici. El folosea ideea de „magic if” – să te întrebi „ce-ar fi dacă?” pentru a găsi adevărul.
Peter Brook vorbea despre teatrul ca despre viață concentrată și spunea că trăirea trebuie să fie mai intensă și mai curată decât în viața cotidiană.
Pentru mine, tot ce fac începe din joacă și din curiozitate, din dorința de a explora și de a simți adevărul personajului, iar asta este ceea ce mă atrage cel mai mult la un rol.
Dincolo de scenă, de film și de televiziune, ești și content creator, împărtășind experiențe din viața de zi cu zi și din proiectele la care lucrezi. Ai explorat și zona vlogurilor de gătit și de călătorie. Dacă poți să împărtășești puțin și despre pasiunea ta de a călători și ce înseamnă pentru tine să creezi conținut?
Zona de creator de conținut am descoperit-o relativ recent și mă bucur enorm că am găsit acest spațiu, pentru că aici îmi pot folosi din nou creativitatea pe care o am în minte și în suflet. Înainte de pandemie, eram complet absorbită de teatru, repetiții, turnee și lecturi, așa că nu știam practic nimic despre social media sau despre cum funcționează Instagram. Pandemia m-a blocat în casă și am simțit nevoia să mă exprim creativ undeva, iar aici am avut ocazia să o fac. Este un univers fascinant și mă bucur foarte mult că fac parte din el.
Pasiunea mea pentru călătorii am descoperit-o la 19 ani, când am plecat singură să explorez lumea și mi-am dat seama cât de mult îmi place să descopăr locuri noi. Acea bucurie, sentimentul extraordinar de libertate și faptul că îmi lărgește orizonturile m-au făcut să îmi doresc să împărtășesc experiențele mele cu ceilalți. Așa au apărut vlogurile mele de călătorie, ca un mod de a inspira pe ceilalți cu lucruri pozitive.
Faptul că oamenii apreciază ceea ce fac contează enorm pentru mine, pentru că un vlog de călătorie necesită multă muncă, răbdare și atenție la detalii, dar satisfacția vine din bucuria pe care o simt când împărtășesc ceea ce iubesc și văd că oamenii se regăsesc în asta.
În lungmetrajul Tibi, unde ai avut un rol principal, ai intrat într-un alt tip de construcție, mai amplă și mai așezată în timp. Cum ai trăit întâlnirea cu acest proiect și ce a însemnat el pentru tine în parcursul tău artistic?
Lucrul la proiectul Tibi a fost o experiență foarte frumoasă, dar și intensă, pentru că eram la început și nu știam exact „cum se face”, aveam mai degrabă instinctul și dorința de a face cât mai bine.
Eram prinsă între filmări și facultate, unde programul este foarte solicitant, de dimineața până seara, cu repetiții și cursuri. În paralel, lucram și la un proiect la Teatrul Național, așa că de multe ori filmam noaptea, încercând să le îmbin pe toate. A fost o perioadă aglomerată, dar care m-a crescut foarte mult.
Am avut șansa să lucrez cu o echipă tânără, iar experiența asta mi-a arătat cât de important este să ai încredere, chiar și atunci când ești la început. Faptul că proiectul a ajuns la Festivalul de Film de la Cannes a fost ceva neașteptat și extrem de valoros pentru mine, a fost și prima mea întâlnire cu un festival internațional de film. Am descoperit o lume complet nouă, am văzut filme extraordinare și am înțeles mai bine cum funcționează industria la un alt nivel.
Pentru mine, Tibi rămâne un proiect de suflet, pentru că a venit într-un moment în care eram în plină formare și m-a ajutat să cresc, să învăț și să capăt mai multă încredere în mine și în drumul pe care l-am ales.
În teatru, întâlnirea cu publicul dă naștere unei energii spontane, pe când în film totul se construiește din fragmente, din nuanțe și din apropierea camerei. Cum trăiești această trecere între două moduri atât de diferite de a da viață unui personaj și de a-i exprima trăsăturile, sensibilitatea și adevărul interior?
Este adevărat că felul în care se lucrează la un film este diferit față de un spectacol de teatru. În teatru, urmărești parcursul unui personaj de la început până la final, trăind continuu evoluția lui, pas cu pas, alături de public.
În schimb, în film, lucrurile sunt fragmentate, nu se filmează secvențele în ordine, iar asta presupune un alt tip de construcție. De fiecare dată când filmezi o scenă, trebuie să știi exact unde se află personajul tău în poveste: ce a trăit înainte, ce urmează să trăiască și în ce punct emoțional se află. Practic, e un proces constant de repoziționare și reconectare.
Dincolo de aceste diferențe, totul pornește, însă, de la același lucru: adevărul. Adevărul interior al personajului este cel care dă sens fiecărui moment, indiferent că este trăit continuu pe scenă sau construit din fragmente în fața camerei.
Pe lângă parcursul tău de actriță, ai și rol de formator în cadrul 4Teen, unde îi însoțești pe tinerii elevi în descoperirea expresiei, a curajului și a încrederii în sine. Ce înseamnă pentru tine să fii parte din acest proces de formare și ce simți că înveți, la rândul tău, din întâlnirea cu ei?
Nu m-aș fi imaginat niciodată în rolul de formator, dar viața m-a dus, firesc, în această direcție încă din anii de facultate. De atunci au trecut peste zece ani, iar ceea ce se întâmplă la 4Teen a devenit mult mai mult decât un simplu curs de actorie, este un proces real de formare și transformare.
Lucrul cu acești tineri este, pentru mine, profund inspirațional. Vorbim despre o comunitate în care adolescenții își descoperă vocea, își construiesc încrederea și învață să se exprime liber, într-un spațiu sigur și autentic.
Pentru mine, este și o formă de responsabilitate și de contribuție. Știu cât de mult a însemnat teatrul în propria mea dezvoltare și cât de mult poate influența parcursul unui tânăr, indiferent de drumul pe care îl va alege mai departe.
Astăzi, după atâția ani, avem elevi peste tot în lume, unii au ales cariere artistice, alții au mers în direcții complet diferite, dar toți duc cu ei ceva din această experiență. Iar asta este, poate, cea mai mare satisfacție.
În același timp, învăț și eu constant de la ei. Pentru că, dincolo de orice rol, relația care se creează este una reală. Le spun mereu că sunt „copiii mei” — și chiar așa îi simt.
Dacă ar fi să alegi un lucru pe care ți-ai dori să îl lași în sufletul publicului după întâlnirea cu tine, fie pe scenă, fie pe ecran, care ar fi acela?
Mi-aș dori să las în sufletul publicului exact ceea ce teatrul, în esența lui, își propune să ofere: ceea ce fiecare om are nevoie în acel moment. Poate emoție, poate o lecție, poate o stare de bine sau pur și simplu o poveste care să-l atingă.
Cred că rolul nostru este să lăsăm o amprentă, să deschidem minți, să mișcăm suflete și să contribuim la formarea unor generații mai sensibile și mai conștiente.
Trăim într-o perioadă în care nevoia de cultură și educație este mai mare ca oricând. Iar eu cred cu tărie că prin artă putem învăța să fim mai deschiși, mai empatici și, în fond, mai buni unii cu ceilalți.
Asta îmi doresc să rămână după fiecare întâlnire cu publicul: un pas, oricât de mic, către mai bine.
