Alma își construiește parcursul artistic la întâlnirea dintre actorie și muzică, două forme de expresie care, pentru ea, nu se despart, ci se completează. În acest interviu, vorbește despre vulnerabilitate, dublă formare, adevărul scenic și vocea interioară care îi ghidează creația.
În parcursul tău, actoria și muzica nu par două drumuri separate, ci două forme care se întâlnesc firesc. Cum simți această legătură între ele?
Pentru mine, actoria și muzica nu au fost niciodată două drumuri paralele, ci mai degrabă două râuri care au învățat să curgă împreună, până au devenit unul singur. Mult timp profesorii mi-au spus că va veni o vreme când va trebui să aleg, dar, la un moment dat, am înțeles că exact în locul în care ele se întâlnesc se naște adevărul meu. Ele se completează foarte bine, chiar dacă eu joc rol de agent dublu. Într-adevăr, într-un concert, ca artist vocal sau instrumentist, ajută foarte mult partea de actorie în comunicarea cu publicul, în crearea unei povești. Și în actorie, faptul că ești muzician este un mare plus, ajută enorm.
Mai recunoști în tine copilul care simțea muzica și emoția într-un mod pur, instinctiv?
Da, îl recunosc și uneori simt că el mă recunoaște pe mine prima. Copilul acela care asculta fără să înțeleagă pe deplin, dar simțea totul și era complet ancorat în prezent, a rămas în mine ca un fel de busolă. Sensibilitatea aceea pură, nefiltrată, e poate cel mai prețios lucru pe care îl am. Tehnica se învață, controlul se instruiește, dar emoția aceea doresc să o protejez ca pe o nestemată. Ea e începutul și, de multe ori, și răspunsul.
Ce a însemnat pentru tine această dublă formare artistică și cum te-a modelat ea ca artist?
A fost fără îndoială o formă de disciplină a creierului și a inimii și o ocazie care s-a extins pe perioada a 7 ani foarte intenși de a mă autodepăși constant. Ambele universități m-au ajutat să cresc ca artist, dar și să mă analizez mai atent. Au fost momente de oboseală, de îndoială, dar cu toate astea simțeam că sunt exact acolo unde trebuie să fiu în viața mea. Această dublă formare a devenit asul meu din mânecă.
Cum arată pentru tine procesul de creație atunci când lucrezi împreună cu Ciprian?
Procesul de creație e, pentru mine, un spațiu de vulnerabilitate în care mă simt în siguranță. Cu Ciprian, lucrurile se leagă organic așa cum s-a întâmplat din prima clipă când ne-am cunoscut. Pornim de la o temă, o emoție sau chiar o tăcere. Apoi, încet, începem să construim: eu vin cu o linie muzicală și cu o idee de versuri, iar el îmbracă aceste idei cu partea de orchestrație și producție muzicală. Și undeva pe parcurs apare un al treilea limbaj, comun. Experiența finală, interpretarea live în fața publicului, e mereu foarte sinceră și vie.
Ce le-ai spune tinerilor artiști care simt presiunea de a face multe lucruri deodată și nu și-au găsit încă vocea?
Le-aș spune să nu confunde graba cu evoluția. Lumea de azi te împinge să fii peste tot, dar arta adevărată cere răbdare. Magia nu vine din numărul de lucruri pe care le faci, ci din autenticitatea cu care le faci. Vocea proprie nu se găsește în zgomot și agitație, ci în momentele de liniște când ai curajul să te întrebi cine ești dincolo de așteptările venite din exterior. Și să accepți răspunsul, chiar dacă nu e cel la care te așteptai.
Cum trăiești trecerea dintre scenă și cameră, dintre forța teatrului și intimitatea filmului?
Pentru mine, trecerea nu se simte ca o ruptură, ci o recalibrare. Pe scenă, simt că sunt un instrument deschis, în sensul că totul e amplificat, îmi propun ca fiecare emoție să ajungă până în ultimul rând. În film, în schimb, totul se întâmplă aproape „în șoaptă”. Ideal e să te separi de toată ideea de platou și de echipă de filmare și să-l vezi doar pe cel cu care interacționezi și să lași să se creeze acea intimitate pe care cel de acasă sau din sala de cinema o simte. Cred că fiecare dintre aceste forme scoate la lumină adevărul: pe scenă descopăr forța, în fața camerei descopăr fragilitatea interiorizată. Ambele sunt în mod egal ale mele.
Ce te atrage cel mai mult la un personaj și cum a fost întâlnirea cu figuri precum Ida Haendel și Maria Tănase?
Cred că mă atrage mai mult acel spațiu dintre mine și personaj pentru că provocarea este mai mare. Uneori e mai ușor când există similitudini, dar cele mai transformatoare experiențe vin din diferențele dintre actor și personaj. În cazul construirii personajelor Ida Haendel pentru „The Yellow Tie” și Maria Tănase pentru „Enigmele României prezentate de Marcel Iureș”, e aproape o muncă de detectiv să conturezi profilul unei persoane care a existat în carne și oase, din piese de puzzle dispersate în biografii, înregistrări, interviuri, mărturii ale celor care le-au cunoscut. Am vizionat de nenumărate ori filmări rămase cu cele două femei extraordinare pentru a le studia gesturile și postura și m-a emoționat teribil să ascult singurul interviu de la radio al Mariei care a supraviețuit până în zilele noastre. Ce nu știe poate încă publicul larg este că întâlnirea cu personaje de un asemenea calibru și cu echipe de filmare excepționale pornește de la șansa de a fi chemat să dai o probă de către un director de casting. Țin să transmit mulțumiri pe această cale către Domnica Cîrciumaru pentru că a avut încredere în mine că sunt potrivită pentru rol.
Ce a însemnat pentru tine experiența „Vocea României” și cum ți-a schimbat relația cu scena?
„Vocea României” a fost pariul pe care l-am făcut cu mine însămi de a-mi învinge temerile și convingerile limitative. Ajungând până în Marea Finală, consider că l-am câștigat. A schimbat relația mea cu scena în sensul că am început să o privesc nu doar ca pe un loc de performanță, ci ca pe un spațiu de întâlnire reală. Am înțeles că vulnerabilitatea nu e un risc, ci o punte. De atunci emoțiile îmi sunt prietene de fiecare dată, fie că e vorba de scenele de muzică sau de teatru, platouri de filmare sau prezentarea unui eveniment în fața a mii de oameni.
Ce înseamnă pentru tine să aduci în muzica ta versurile bunicii tale, Elena Mircescu?
E poate unul dintre cele mai intime procese pentru mine. E ca și cum aș continua o conversație cu bunica mea, Elena Mircescu, care nu s-a încheiat niciodată. Versurile ei au o sinceritate și o profunzime care mă obligă să fiu la fel de sinceră în muzică. Cu fiecare ocazie doresc să aduc în fața publicului poeziile ei care se îmbină atât de frumos cu muzica, probabil pentru că așa o simt cel mai aproape de mine.
Dacă ai lăsa un mesaj celor care creează, simt sau se caută pe ei înșiși, care ar fi acela?
Să nu vă fie teamă să simțiți. Într-o lume care ne învață să ne protejăm, să ne grăbim, să ne ascundem părți din noi, cred că cel mai curajos gest rămâne acela de a rămâne o carte deschisă. Emoția nu e slăbiciune și nu apare ca să te copleșească, ci ca să te aducă înapoi acasă.
