Antonia Scutaru

Oh my God! Mamă, ce bună întrebare. Deci, eu am dat public – cred că ai prins singura dată când am recunoscut că eu gătesc acasă la mine – pentru că eu, în rest, spun tuturor, inclusiv prietenilor mei, oamenilor apropiați, colegilor de muncă, toată lumea știe, pentru că așa mă pronunț, că eu nu gătesc. Asta ca să nu mă aflu în situația în care eu să trebuiască să gătesc.

Îmi place foarte tare să stau la masă cu oamenii și să se întâmple masa la mine acasă. Îmi invit prietenii să gătească la mine și să mâncăm la mine, dar nu gătesc eu. Și aș spune că… nu știu, atunci făceam toate lucrurile astea prefăcându-mă că sunt un om mare și că eu la un moment dat o să fac lucrurile astea și o să fie adevărat și n-o să fie din frunză de nuc și din nisip.

Dar mă bucur că nu fac asta, sincer. Pe parcursul vieții mele m-am lepădat efectiv de acest vis în care am zis că eu o să gătesc și nu știu ce. Acuma sunt în partea aialaltă în care îmi place să stau la mese, dar nu prea îmi place să gătesc, sincer.

Eu l-am intitulat Botoșani pentru că a fost foarte relatable textul. Textul este scris de Mimi Brănescu, se numește Genul Acuzativ, este una dintre piesele lui celebre în România. Am ales un monolog care este foarte relatable pentru mine că am mai văzut, că îmi este cunoscut. Mult din ce a scris Mimi și eu am citit, și din percepția lui asupra societății, că eu am și terminat un curs de scriere la el, a fost pe înțelesul meu. Pentru că și el a crescut într-un oraș super mic, la fel ca și mine, în provincie. Și el și-a dorit să plece foarte tare, și el și-a dorit să facă actorie, și el a venit în București și tot așa, doar că s-au întâmplat în timpi diferiți, la distanțe foarte mari de ani, el fiind și mult mai mare decât mine.

Când am citit, m-am îndrăgostit de text. Am văzut spectacolul de foarte multe ori. Rolul din care am luat eu această bucățică de text este jucat de Carmen Tănase. Deci este din start scris pentru cineva mai în vârstă. Mi-am dorit foarte tare să-l aleg, am ales o parte, am modificat în așa fel încât să fie foarte relatable pentru mine. I-am pus numele Botoșani că e despre familie și despre cum reproșezi lucruri oamenilor din familia ta.

Mi s-a părut familiar, mi s-a părut autentic, mi s-a părut că eu am înțeles despre ce e vorba acolo. Și așa a și fost ulterior când l-am montat pentru Gala Hop. N-am vrut să păstrez numele original și m-am gândit să pun ceva care e foarte aproape de mine.

Eu cred foarte tare în faptul că actorul trebuie să fie autentic și că asta îl diferențiază de ceilalți actori care-s la fel de talentați, de muncitori, care au la fel de multe șanse și noroc și așa mai departe. Diferența este făcută de o virgulă mică, și anume să îți îmbrățișezi rădăcinile, exact așa cum sunt ele – și bune, și rele – pentru că astea te-au format și astea te-au adus astăzi aici.

Este o temă recurentă pe care eu o tot folosesc. La cursul lui Mimi, când am scris singura și prima mea piesă, care este un one-woman show, ce se numește Zestrea, este 80% despre Botoșani și despre ce mi s-a întâmplat mie acolo în 18 ani de zile.

Începuturile mele în actorie au fost de fapt în școala generală și în liceu. În liceu m-am întâlnit cel mai tare cu actoria și m-am îndrăgostit de ea, mi-a plăcut și am zis ok, eu cred că asta vreau să fac.

În momentul în care am intrat la facultate, să știi că am început să-mi pierd din autenticitate pentru că mă judecam foarte tare și mi se părea că nu e nevoie de „fata de la țară” din mine, sau nu e nevoie de „fata cu frați” din mine… și atunci îmi tot anulam foarte multe părți și încercam foarte tare să devin ceva spre care aspir, dar care nu sunt în esență, pentru că nu așa am crescut.

În facultate a fost destul de greu, o luptă foarte mare cu profii care încercau să mă readucă cu picioarele pe pământ și să-mi explice principiul ăsta despre care ți-am zis. Iar cred că abia după facultate, când am început per se să lucrez la roluri, mi-am dat seama cât de tare mă ajută să îmbrățișez cine sunt, să mă plac așa cum sunt și să folosesc asta.

Ca să realizezi ceva, să fac, să-mi aduc aportul personal într-o anumită bucățică de text, trebuie să te înțelegi pe tine, și eu nu pot să înțeleg decât cu datele pe care le am eu. Și datele pe care le am eu sunt tot contextul psiho-socio-biologic din care am venit și în care am crescut.

Mamă, deci ăsta a fost rolul de debut al meu în teatru. Foarte greu. Nu mai lucrasem până atunci cu un regizor, lucrasem cu oameni care păreau familia mea pentru că aveau foarte multă grijă de mine: coordonatorul meu din liceu, profa mea de la facultate… și era un mediu atât de safe și puteai să faci atât de multe bălării și atât de multe chestii, și știai că e cineva acolo lângă tine să-ți zică „e bine, nu e bine”.

Lucrul cu regizorul de după facultate, în momentul în care intri în pâine, este un pic diferit și întâlnirile sunt diferite. Uneori poți să ai niște întâlniri cu adevărat valoroase care să-ți schimbe viața, dar trebuie să fii și tu pregătit pentru ele, și regizorul acela să fie deschis.

La Anna Karenina eram un pic pierdută în spațiu, pentru că nu înțelegeam lucrul, tipul ăsta de lucru. Dima fiind un regizor cu care mi-a plăcut să lucrez foarte tare – el a terminat la Moscova și a venit cu niște metode pe care ulterior eu le-am înțeles pentru că am pus mâna pe niște cărți să citesc, să văd ce-a făcut omul ăsta cu mine. Dar când mi se întâmpla, nu prea înțelegeam și mi-era foarte greu să fiu atât de liberă și atât de expansivă pe cât cerea el. A fost anevoios.

După părerea mea, premiera, din ce am putut eu să ofer publicului, nu a fost una bună. Luni de zile n-a fost ceva ce și-ar fi dorit Dima să scoată din mine cu Kitty. În schimb, cum e viața și cum actorului i se întâmplă în viața lui personală tot felul de lucruri, la un moment dat, cred că vara trecută – deci după vreo 2 ani în care am jucat-o pe Kitty – am avut un declic generat de lucrul cu un alt regizor la un alt proiect, care n-are nicio treabă, și am zis: „Hei, stai așa, cred că acuma înțeleg ce voia Dima de la mine.”

M-am întors în teatru, am refăcut pe aceeași schiță ce mi-a cerut Dima, doar că mult mai umplut, mult mai consistent, mai „cărnos” așa cum se zice la noi. Cred că abia după 2 ani de zile de jucat încontinuu am găsit-o pe Kitty și am putut să mă identific cu ea.

Am mai auzit de la ăștia mai mari decât mine, că se întâmplă să evolueze evident rolul și spectacolul, dar majoritatea muncii trebuie făcută înainte de premieră. Eu fiind foarte mică atunci și fiind prima mea experiență, nu prea am înțeles cum să fac asta.

Dar actorii cu adevărat șmecheri, care sunt mai mari decât mine, lucrează și fac tipul ăsta de lucru în timpul repetițiilor și apoi mai evoluează foarte puțin rolul de la premieră până se termină stagiunea.

La meciul de handbal îmi doream foarte tare să lucrez cu Gabi Sandu pentru că văzusem 10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia. M-am îndrăgostit, mi-a plăcut foarte tare și am zis că vreau să lucrez cu el. M-am dus la un casting, singurul pe care îl văzusem de la el în perioada respectivă… nu l-am luat.

S-a făcut o echipă de câțiva oameni, au încercat înainte să se apuce de repetiții să-l facă și și-au dat seama că n-au finanțările necesare, așa că s-a amânat proiectul un an de zile. Și încă un an de zile, și tot așa, până când, la un moment dat, s-au trezit că trebuie să facă proiectul și că ar mai vrea să mai bage niște oameni. Atunci norocul meu a fost că aveau nevoie de mine, m-am băgat în proiect.

Inițial, eu înțelesesem că era un proiect de teatru-dans, ceea ce m-a încântat foarte tare, că îmi place foarte mult și n-am des ocazia să fac teatru-dans, nefiind nișată pe tipul ăsta de teatru. Deci am fost păcălită, pentru că după aia mi-am dat seama la un moment dat în timp ce lucram că hopa, e musical! E spectacol muzical! 😊 Și nu că nu mă simt bine cu mine cântând, dar am fost un pic surprinsă că Gabi a fost foarte pretențios și a cerut foarte mult.

A și muncit el foarte mult, a fost visul lui să facă spectacolul ăsta și noi am încercat să îl ajutăm. Acum el zice că e mulțumit și i-a plăcut cum a ieșit, nu știu dacă am reușit să bifăm chiar tot ce și-a dorit el, dar este un spectacol care vinde foarte bine și oamenilor le place.

M-am îndrăgostit de colegii cu care am lucrat, pentru că toți erau super mega tineri, foarte talentați și muncitori și îmi doream foarte mult să mă întâlnesc cu ei; ne-am întâlnit super devreme, adică majoritatea dintre ei încă sunt în facultate. Mă bucur că ne-am prins atât de devreme.

Deci am avut un noroc de o echipă de oameni foarte talentați. Și Matei zicea asta, Matei Dima, că se bucură foarte tare pentru castul final. Pentru că într-adevăr sunt niște oameni foarte talentați, muncitori, cu idei, care se preocupă și vor să vină să schimbe în bine, dacă e ceva de schimbat, iar dacă nu e ceva de schimbat, cer ajutorul, dacă nu înțeleg. Și sunt foarte generoși colegii.

Cosmin Nedelcu, Micutzu, terminase ziua de filmare. Eu și cu ăștia mici din cast mai aveam ceva de filmat și l-am rugat dacă poate să vină pe set să ne mai dea indicații, să ne dea o direcție. A venit omul meu din ziua lui liberă, în care putea să stea lejer în pat sau să facă orice altceva, a venit pe set și a stat, și ne zicea: „vezi acolo mai așa, acolo mai așa”.

Asta se întâmplă foarte rar, din ce am auzit, că nici eu n-am 100.000 de proiecte în spate, să îți poți permite să-i spui unui coleg, fără să ne-o luăm nasol, fără să pară că știu eu mai bine decât tine. Să-ți poți permite colegial și prietenește să-l ajuți dându-i o sugestie ca să-și îmbunătățească ce are de făcut.

Am simțit asta de la foarte mulți oameni care pur și simplu veneau și ziceau: „Băi, vezi replica aia, cum ar fi s-o faci așa? N-ar fi mai fain, n-ar suna mai nu știu cum?”. Ziceam „Da, ok, hai să încercăm”. Dacă mergea bine, dacă nu, o schimbam înapoi, râdeam că n-a mers, și eu la rândul meu înspre colegii mei la fel.

E un spațiu de lucru foarte prietenos și o echipă extrem de mare – deci suntem o grămadă de actori, iar oamenii din spate care sunt enorm de mulți. Și toată lumea este prietenoasă, vrea să facă treabă, nu se ceartă nimeni, toți au grijă de actori.

Suntem împreună împotriva vremii, pentru că aparent în mai plouă acum. Și suntem împreună în asta, în sensul că, dacă avem o scenă de filmat afară și deodată de pe azi pe mâine se anunță ploaie, atunci toată echipa trebuie să îndure faptul că mutăm toate scenele și facem scene de interior, învățăm scenele de interior și ajungem în ziua respectivă și nu mai plouă afară, deci hai totuși să filmăm alea de afară.

E tare că ne-a pus mari probleme vremea cât am filmat în Chișinău, iar toată lumea s-a adaptat situațiilor care veneau spre noi. Sunt foarte recunoscătoare întregii echipe. Îl citez pe Cristian Mungiu care a spus că „sunt două lucruri formidabile care se întâmplă la un film: filmul în sine și experiența filmului”. Și trebuie să fii smart ca să te bucuri de experiența filmului, pentru că e un lucru formidabil.

Yolanda în sine, personajul, nu neapărat, pentru că e foarte authentic, în sensul că seamănă mult cu o parte din mine de la 16 ani. E o fată căreia i se întâmplă foarte multe lucruri și este produsul unei familii disfuncționale, și atunci ea acționează fără rea voință, neavând cele mai bune intenții neapărat. Încerc să vorbesc într-un fel în care să țin cu personajul și să nu-l judec. 😊

Nu mi-a fost atât de greu, nici construcția, nici arcul personajului. Ce mi-a fost greu la Groapa a fost faptul că era prima dată în viața mea când filmam și deși am terminat o facultate de actorie, în România nu există actorie de film ca facultate, s-a băgat acum master, și mai ai niște cursuri adiacente.

Ce mi-a fost foarte greu a fost să mă concentrez, să-mi fac treaba având în vedere că erau atât de multe elemente noi în jurul meu. Vorbeau o „romgleză” oamenii, nu înțelegeam termenii, nu înțelegeam ce înseamnă blocking, nu înțelegeam ce vor de la mine. Ziceau: „Ok, acum facem un blocking, du-te din direcția X spre…” și eu nu înțelegeam. Întrebam încontinuu „băi, ce se întâmplă aici?”.

Mi-a fost foarte greu să mă concentrez pentru că îmi doream să asimilez foarte multă informație. Acum la Team Building deja știu foarte multe lucruri, am venit un pic învățată, dar tot învăț multe lucruri de la oamenii mai mari și mă bucur că se întâmplă asta în continuare.

Am făcut un fel de stagiatură, că n-aș putea să o numesc asistență de regie, la renumitul regizor Romeo Castellucci. Noi am reușit să mergem în Geneva, unde Romeo Castellucci a montat o operă în catedrala din Geneva. Am făcut un fel de stagiatură timp de aproape două săptămâni, am stat acolo, pur și simplu ne-am uitat și am observat cum lucrează el, cât de mare e o echipă străină, cum funcționează o echipă „profi” unde sunt foarte mulți bani în spate, cum funcționează artiștii într-un mediu în care oamenii sunt foarte atenți cu ei.

La noi raportul ăsta este spre actorii de film în timpul filmărilor, dar la teatru nu te cocoloșește nimeni. Nu îți aranjează nimeni părul daca ți s-a dat peste cap. În schimb acolo era alt nivel. Erau tratați oamenii ca la film. Eram fascinată că nu exista ca actorul să stea în scenă dacă n-avea treabă, se chema dublura și stătea dublura în locul lui. Eram wow! Acolo erau programați în așa fel încât să nu lucreze mai mult de nu știu câte ore pe zi. Regizorul, ca peste tot în lume, stătea săracul de dimineața până seara, nu știu când dormea efectiv.

Am învățat foarte multe lucruri și mie mi-a deschis orizontul de căutări culturale, pentru că în perioada aia, anul trecut, eram un pic închisă într-o anumită zonă și nici nu-mi doream să evoluez în mai multe direcții. După experiența Romeo Castellucci, am mai deschis ochii către curatorie, istorie politică, zone care cred că fac bine unui actor, căci cu cât ai mai multe informații, cu atât poți să îți judeci mai puțin personajul și să ții mai mult cu el.

De exemplu, acum în Teambuilding 2 eu sunt un fel de pick me girl și nu îi place nimănui un pick me girl, dar dacă ajungi să înțelegi de ce este așa, atunci îți este mult mai simplu să îl faci și să îți dai seama cu am reacționa acesta într-o anumită situație.

Deci, a fost foarte valoroasă întâlnirea cu Romeo Castellucci. Am venit acasă cu un caiet plin de notițe și cu un „drive” mai mare de consum de cultură, m-a făcut să îmi dau seama că m-aș bucura mai tare dacă aș înțelege mai mult din simboluri, pentru că el lucrează foarte mult cu simboluri.

El m-a convins că trebuie să fiu un cineast foarte implicat, iar când am venit acasă am început să „rup” filmele și să cunosc nume de regizori și actori mari. Cam acesta a fost aportul pe care l-a avut întâlnirea cu Romeo în viața mea personală.

Cred că a fost a treia sau a patra oară când am fost la Gala Gopo. Încep să înțeleg din ce în ce mai mult din ce se întâmplă în gală, cunosc din ce în ce mai mulți oameni, am rareori favoriți pentru că îi cunosc pe toți și toți îmi sunt colegi.

A fost o experiență plăcută, m-am bucurat să merg, cum mă bucur în fiecare an. Simt că este de parcă e ziua de naștere a cuiva din industrie și ne strângem toți aici ca să o sărbătorim. E fix o sărbătoare a filmului românesc.

Te simti fix ca la o zi de naștere, toată lumea se îmbracă frumos, te bucuri că vezi oamenii, mai discuți cu ei despre ce au făcut, despre sănătate… Este un bun platou de networking, dar de obicei vin oameni din industrie și ne știm între noi. Cum a zis cineva nu e o industrie, e ca un sătuc.

Mamă, ce greu mi-ai dat! Stai să mă gândesc. Ca să mă descriu pe mine, autentic. La film, am răspunsul ăsta tot timpul: singurul film pe care l-a făcut Purcărete, care se numește Undeva la Palilula. Este un film de artă foarte bun și cred că înglobează tot interviul și mă reprezintă foarte tare.

La piesa de teatru, aș zice asta pe care am ales-o la Gala Hop, a lui Mimi Brănescu – Genul Acuzativ.

La momentul de dans, aș alege orice fel de dans, dar să fie dans de pereche. Pentru că sunt actriță și am nevoie tot timpul de un partener. Așa că putem să zicem „dansuri sportive”, ca să fim specifici.

La melodie… îmi este foarte greu să aleg deoarece eu ascult efectiv orice și mă identific cu orice. Îmi place muzica clasică, mă inspiră și Rosalia foarte mult, și muzica latino. Dar cred că dacă aș alege un gen muzical ar fi: lăutărie.

Deci, am făcut pachetul perfect: Lăutărie, Undeva la Palilula, Genul Acuzativ și Dansuri sportive.